La izvoare.Portul popular

În îndelungatul proces de evoluţie al costumului popular s-au înregistrat progrese mai mult în înfrumuseţarea pieselor de bază, decât în perfecţionarea sau îmbunătăţirea croielii. Piesa de bază a fost cămaşa , purtată atât de bărbaţi, cât şi de femei. Costumul bărbătesc avea o piesă specifică, şi anume iţarii, iar cel femeiesc fota sau catrinţa.Dintre hainele pentru sezonul rece este sarica, dar şi pieptarul, confecţionat din piele de animal sau căciula, moştenită de la daci.

În evoluţia portului popular se evidenţiază trei etape.În prima etapă portul românesc s-a individualizat în raport cu cel al popoarelor vecine şi s-a diferenţiat în funcţie de zonă. Cromatica s-a diferenţiat local pe categorii de vârstă şi zonal prin preferinţele pentru anumite tehnici, motive, etc.

Cea de a doua etapă a fost influenţată de zona orăşenească.Materialele industriale au înlocuit textilele casnice. Piesele de influenţă orăşenească au apărut ca protectoare ale celor tradiţionale (bluza peste cămaşă, năframa în locul maramei albe, etc ) Curând, piesele tradiţionale au fost înlocuite în portul zilnic, şi mai apoi în portul de sărbătoare. Declinul portului traditional s-a accentuat în mai multe zone odată cu dezvoltarea economiei de schimb şi a legăturilor cu oraşele. La părăsirea portului traditional românesc a contribuit şi ţărănimea înstărită , care în lupta pentru avere şi din dorinţa de evidenţiere a adoptat costumul orăşenesc.

În cea de a treia etapă, contemporană, costumul popular nu se mai foloseşte în mod regulat sau la treburile agricole. Portul se mai foloseşte local pentru valorificarea tradiţiilor artistice sau la evenimente şi sărbători, în regiuni ale ţării unde se mai păstreză datinile şi obiceiurile străvechi.

Grija omului pentru înfăţişare şi atenţia acordată aparenţelor a constituit dintotdeauna un element definitoriu pentru umanitate. Cu toate că moda se schimbă de la an la an şi omul cade pradă adesea tentaţiei de a i se plia, vestimentaţia este transformată pentru a purta mesaje sociale, morale, estetice, de ierarhie socială.

Veşmântul apare menţionat încă din mitul originii,secvenţa expulzării Evei şi a lui Adam din grădina Edenului. Haina are aici două înţelesuri: poate fii considerată un dar divin, dar de asemenea simbolizează decăderea finite umane.Frunza de smochin reprezintă în acelaţi timp conştientizarea goliciunii, dar şi recunoaşterea păcatului.

De-a lungul timpului, veşmântul primeşte semnificaţie socială, devenind o modalitate de a cunoaşte rangul şi ierarhia. Podoabele, materialele, culorile, croiala, devin elemente ale costumului prin care societatea interpretează apartenenţa purtătorului. De asemenea, haina transmite emoţii şi semtimente. De exemplu, albe sau negre, hainele de doliu transmit durerea rudelor, iar în anumite comunităţi reprezintă un mod de a-i proteja pe cei vii de spiritele morţilor.

Desluşirea mesajului social al costumului popular implică o atentă citire a tuturor semnelor existente (forme, culori, accesorii, etc). Costumul popular comunică şi date de ordin naţional, fiecare popor arborandu-şi portul tradiţional ca şi drapelul, ambele având aceeaşi valoare simbolică.

Ca element utilitar, costumul se raportează la condiţiile geografice şi de climă, la ocupaţii şi meşteşuguri.Ca element de podoabă, el este legat de cele mai importante ceremonii din viaţa purtătorului.

Costumul popular are ca piesă de bază cămaşa lungă, de culoare albă. Cu o evidentă influenţă bizantină, costumul popular nu poate fi imaginat cu cămaşă cu mâneci scurte.Pentru mult timp, lungimea cămăşii a fost impusă de moravuri şi s-a menţinut ca simbol al dependenţei sexului feminin. De la naştere şi până la moarte, cămaşa îl însoţeşte pe ţăran la muncile câmpului şi la sărbători. Ea îndeplinşte, de asemenea, rolul de marcă socială, în cadrul societătii rurale.Există o cămaşă a duminicilor, a sărbătorilor de peste an, a Paştelui şi Crăciunului, cămaşa fecioarei şi a văduvei, a nunţilor, a naşterii şi a botezului, a datinilor şi obiceiurilor, cămaşa morţii.Pentru ţăranul român, naşterea, nunta şi înmormântarea erau evenimentele cele mai importante, fiind tratate în conformitate cu indicaţiile şi interdicţiile moştenite prin tradiţie.

În cazul unei logodne, dacă fata accepta, era obligată sa ţeasă şi să brodeze cămaşa de mire şi năframa. Cămaşa de mire urma ca mai târziu să fie folosită ca prima cămaşă a pruncului sau cămaşa de înmormântare a soţului. Năframa era legătura celor doi tineri în faţa lui Dumnezeu, prin participarea ei la ceremonia nunţii, ca semn al fertilităţii (fiind purtată de mire la încingătoare), dar şi al unirii celor doi pe lumea cealaltă, aceasta pe parcursul vieţii stând la icoana din casa, iar la moartea soţilor împărţindu-se în jumătate pentru fiecare. Trebuie menţionată şi cămaşa de soacră, lucrată de mireasă, ca dovadă a îndemânării şi talentului acesteia.

În unele zone etnografice, îmbrăcarea anumitor piese de portde către mireasă , în ziua nunţii, era obligatorie. În Teleorman, miresele purtau ca piesă obligatorie cojocul cu creţ sau cu clini, cu sau fără mâneci, lung până sub genunchi, decorat cu motive vegetale, realizate cu ihră albă si verde. În sudul ţării, miresele înstărite purtau pe cap un fes de pâslă cu ciucure negru. În Mehedinţi, era obligatoriu ca mireasa şi naşa să poarte vâlnicul roşu, cu care se şi înmormântau.

Cămaşa mamei era brodată cu semnul crucii, iar în timpul naşterii, în tivul cămăşii erau cusute talismane- usturoi sau busuioc. Cămaşa lăuzei trebuia brodată cu cruci roşii în dreptul sânilor pentru a proteja simbolic laptele. Scutecele şi cămaşa pruncului erau croite din cămaşa de mire a tatălui, pentru a-l proteja de duhurile rele cu forţa tatălui.

Înmormântarea a fost însoţită dintotdeauna de o serie de practici şi credinţe. În acest context apare şi piesa vestimentară, cămaşa mortului.Croită ca un sac, cămaşa era prevăzută cu patru orificii sub formă de cruce, cu care era îmbrăcat defunctul pentru a nu se transforma în strigoi.

Sărbătorile de peste an impun o serie de semne şi simboluri, care implică vestimentaţia. De exemplu, cămaşa de Drăgaică, purtată în cadrul unui rit agrar numit „Sânzienele”, era cea mai frumoasă dintre cămăşile de zestre, ale celei mai mândre şi mai harnice fete, aleasă Drăgaica. „Junii Braşovului”, obicei specific zonei, readuce în prim plan costumul unei vechi organizaţii militar-populare. La cămaşa de june, purtată de vătaf, lucrau 4 femei timp de 4 luni pentru ca produsul finit să fie acoperit cu 40.000 de paiete şi mărgele, cămaşa cântărind în final aproape 10kg.

Costumul popular marchează însă şi caracterele biologice ale individului. Diferenţa de sex este marcată mai ales de piesa de bază a costumului- cămaşa, încreţită la gât pentru femei şi dreaptă pentru bărbaţi. Dar, în funcţie de anotimp, atât femeile, cât şi bărbaţii, poartă peste cămaşi pieptare, cojoace şi haine mari de blană.

Fiecare grup social sau nivel de vârstă îşi are codul său de simboluri.Aceste atribute vestimentare se subliniază prin găteala capului, decorul şi cromatica pieselor de port. Diferenţele de vârstă şi stare civică erau marcate în primul rând prin pieptănătura şi acoperământul capului. Fata care ieşea la horă pentru prima dată îşi împodobea părul cu ciucuri multicolori, cununiţe din flori artificiale sau naturale, mărgele, agrafe din os cu pietre colorate. În zona Tării Zarandului, fetele ajunse la vârsta căsătoriei îşi puneau brâul. Bogăţia ornamentală şi cromatica se amplifică odată cu vârsta, culminând cu portul mirilor şi ajungând la un colorit sobru la bătrâni.

Un alt aspect care făcea diferenţa este cel legat de ocupaţia purtătorului.Plugarul la câmp se îmbrăca cu haine comode şi sumare, iar ciobanul cu şubele miţoase, ferindu-l de intemperii. Cămaşa bărbătească cu barburi sau cămaşa mocănească este un element de port păstoresc. Există cămăşile păcurăreşti ale păstorilor din nordul Transilvaniei, înmuiate în zer, pentru ca ţesătura să devină impermeabilă.

În timp, vestimentaţia a devenit un simbol al superiorităţii economice. Din dorinţa de a se individualiza de categoria oamenilor săraci, locuitorii avuţi ai satelor au modificat morfologia câmpurilor decorative şi vor introduce piese de la oraş, făcând din haine un mod de afirmare a poziţiei lor sociale şi economice.

În Gorj se găseşte o variantă specială a costumului bărbătesc schileresc. Lansat în sec. XIX , acest tip de costum s-a dezvoltat pe vechiul port tradiţional, căruia i s-au adăugat înflorituri cu găitane şi aplicaţii de stofă colorată. În zona minieră a Abrudului , femeile înstărite purtau în zilele de sărbătoare câte 2 pieptare: unul scurt, strâns pe talie, altul lung, cu clini laterali, realizaţi cu fir de aur. Remarcabile sunt cămăşoaiele olteneşti , purtate numai de femeile bătrâne sau cămăşile brodate cu mărgele şi paiete, lucrate de femeile din sat pentru învăţătoare, preoteasă sau nevasta primarului, devenind astfel mărci sociale.

Costumele din Argeş, costume de la curte se remarcă prin abundenţa firului metalic şi paietelor, prezente pe toate componenetele sale. Costumul de femeie din Muscel, care între anii 1890-1910 pătrunde şi la oraş, în cercurile de intelectuali şi chiar la Curtea Regală. Regina Elisabeta, în 1885, sugera ca la balul curţii toate doamnele să se îmbrace în port popular. În acest fel, Casa Regală lansa o adevărată modă, prin intermediul căreia erau îmbinate elemente de port popular cu piese occidentale. Moda purtării costumelor populare ia amploare mai ales în contextul unirii Principatelor, fiind o formă de manifestare a sentimentelor naţionale.

În spaţiul mioritic costumul popular românesc îşi găseşte rădăcinile în portul strămoşilor noştri traci, geţi şi daci fiind supus unei continue evoluţii, dar şi-a păstrat nealterate caracteristicile esenţiale: unitatea şi continuitatea sa.Portul popular reprezintă o recapitulare simbolică a întregii mitologii şi cosmogonii de început.Tainele meşteşugului de a confecţiona îmbrăcămintea – nu se învăţau din cărţi – ci de la femeile satului. Se transmiteau din generaţie în generaţie – de la mamă la fiică. Fetele nu se măritau până nu ştiau să toarcă şi să ţeasă.

În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă pentru comunicare cu divinitatea: „Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Si mă mântuieşte, Mântuitorul meu”. Aşadar – costumul popular era taina sufletului femeii – slavă a întregii familii.

Reclame
Publicat în Без рубрики | Lasă un comentariu

Scrisori de amor

Vorbele frumoase aşezate inspirat pe hârtie aveau o semnificaţie de nepreţuit pentru îndrăgostiţii aflaţi la distanţă de sute de kilometri unul de celălalt. Marile personalităţi ale României precum Eminescu, Eliade, Cioran sau Calistrat Hogaş, îşi alintau iubitele cu declaraţii de dragoste. Erau mesaje unice ce conţineau jocuri amoroase, adevăruri dure sau accente de gelozie.

Probabil, cea mai celebră corespondenţă de iubire păstrată până în zilele noastre şi analizată la sânge de experţi este cea dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle.

Generaţii de istorici literari au răscolit de-a lungul anilor prin zeci de arhive oficiale sau personale pentru a se asigura că nu scapă nimic din epistolele trimise de către cei doi amorezi. Una dintre cele mai complete lucrări pe această temă este „Frumoasa mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, realizată de Christina Zarifopol-Illiaş. 100 de documente noi găsite într-o arhivă personală au contribuit la realizarea unui portret proaspăt al relaţiei dintre poetul nepereche şi celebra sa muză.

Micile jocuri amoroase, adevăruri dure, gelozie sau dragostea, încrederea, oboseala sau blazarea sunt liniile generale în cadrul cărora se desfăşoară corespondenţa celor doi:

„Ieri am primit ultima ta scrisoare şi alaltăieri penultima. Iartă-mi gelozia şi explic-o prin depărtarea în care suntem unul de altul şi prin dispoziţia posomorâtă în care am rămas fără tine. De aceea, mi se şi urăşte o casă de unde plec dimineaţa şi nu vin decât spre seară pe la 6,7 obosit şi fără dispoziţie de lucru sau de citiri”, îi scrie Eminescu Veronicăi într-o scrisoare datată 12 februarie1882.

„Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura şi indiferenţa oamenilor, lipsa şi depărtarea ta, iubirea mea nespunsă (sic), toate aceste îşi împart rând pe rând fiinţa mea, şi în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic şi acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată? Şi te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubeşti m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb şi te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înţelegem, eu înţeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta”, îi scrie Veronica într-o epistolă din 27 Martie 1880, scrisă la Iaşi şi trimisă la Bucureşti.

Aveau amândoi 22 de ani când s-au cunoscut, la Viena, în 1872. El era student la Filosofie, iar ea căuta leac pentru o boală de piele. O legătură de dragoste le era interzisă. Ea era soţia rectorului Universităţii din Iaşi, Ştefan Micle, cu care avea doi copii, dar alături de care nu era fericită.

Dorinţele neîmplinite ale lui Mihai Eminescu

Când a vizitat Constanţa, în iunie 1883, Luceafărul poeziei româneşti a fost marcat definitiv. De aici, de la mare i-a promis ceva iubitei sale şi tot marea l-a inspirat să-şi scrie testamentul artistic.

Era iunie 1882, când Hotel D`Angleterre din Constanţa, pe locul căruia se află astăzi Hotelul Intim, primea vizita unui turist-nepereche: Mihai Eminescu. Poetul venise la mare pentru 10 zile pentru a face băi şi a-şi trata afecţiunile la picioare.

Eminescu a ocupat o cameră la mansardă, situată pe colţ, de la ferestrele căreia marea i se înfăţişa în toată splendoarea. Melancolia poetului a fost alimentată de vederea mării, iar dorul de fiinţa iubită l-a făcut să scrie Veronicăi Micle o scrisoare la trei zile.

Călătorul Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle din mansarda unui hotel de pe malul mării, Hotel D’Angleterre:

„Constanţa este un mic orăşel, dar îndestul de frumos. Viaţa e cam scumpă aici. Casele au oarecare eleganţă, căci clădirile sunt din piatră pătrată. O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe întinderea mării. (…) Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Te sărut dulce, draga mea Veronica, şi rămân al tău. La anul să ştii că venim amândoi aici“, scria Luceafărul la 16 iunie 1882.

Filosoful Emil Cioran îndrăgostit la 70 de ani

Filozoful născut la Răşinari, lângă Sibiu, şi stabilit apoi defintiv la Paris, cunoaşte, la 70 de ani, o tânără care avea jumătate din vârsta lui, de care se îndrăgosteşte iremediabil.

În februarie 1981, Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui.

„În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.

La momentul respectiv, Cioran trăia de decenii bune cu Simone Boue, “semi-însurat” cum avea să-i scrie lui Friedgard, mai târziu, într-o scrisoare. Între cei doi s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil.

„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele…”, fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma.

„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi-dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi”, fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma.

Calistrat Hogaş îşi răsfăţa amanta cu scrisori de dragoste

Calistrat Hogaş s-a născut într-o familie de preoţi, cu opt copii. La rândul său a avut opt copii şi mereu a afişat o imagine serioasă, de familist. Cu toate acestea, Hogaş se iubea în secret cu o tânără plecată la Bucureşti.

Corespondenţa dintre cei doi a fost scoasă la iveală de ultimul copil al scriitorului, Sidonia Hogaş. Scrisorile sunt din anii 1900 şi sunt adresate domnişoarei “P.V.”

Din scrisori reiese că amanta lui Hogaş era cu mulţi ani mai tânără decât el, bărbatul adresându-i-se cu “Draga tatii”, “Puişoru’ tatei”, “Mititica tatei”.

Relaţia dintre Calistrat Hogaş şi amantă începuse înainte ca aceasta să plece în capitală. „După ce ai plecat tu am stat trei zile în pat; acum am ieşit dar sunt o umbră şi devin mai umbră din zi în zi.Constat că, departe de tine, viaţa mi-e cu neputinţă, viaţa mi se duce; numai tu mi-ai putea reda viaţa care simt cum se scurge ca o apă din întreaga mea fiinţă”.

Scriitorul avea sentimente foarte profunde pentru tânăra de care s-a îndrăgostit şi suferea cumplit că aceasta nu i-a scris. „Mie n-ai voit să-mi scrii; am simţit în suflet o zguduire care semăna a începutul nebuniei; şi că nu mi-am pierdut minţile mă mir şi acum când îţi scriu…mă aflu încă teafăr, dar cu deznădejdea şi cu amarul în suflet”.

Această poveste de dragoste interzisă l-a adus pe scriitor într-o stare de disperare. „Nu, nu, fără tine nu pot trăi; fă cum ştii, mângâie-mă din depărtare, vino, rămâi, aruncă-te în braţe, fă tot ce vrai, ucide-mă…în mâna ta cea mică stă cumpăna întregii mele vieţi; e a ta, fă cu ea ce vrai, eu nu pot, nu am dreptul decât de a fi martir”.

„Ghiocelulu negru” al poetului Lucian Blaga

Marea iubire a poetului ,,luminii”, Lucian Blaga, a fost Cornelia Brediceanu, fiica renumitului politician bănăţean Coriolan Brediceanu.

O poveste de iubire profundă, adevarată, unică petrecută şi aici, în Vestul ţării, în Banat. Marea iubire a poetului Lucian Blaga, a fost Cornelia Brediceanu, fiica renumitului politician lugojean Coriolan Brediceanu. Despre Coriolan Brediceanu se spunea: ,,Nu-i român ca bănăţeanu/Bănăţean ca lugojanu/Lugojan ca Brediceanu”. Fiica acestuia, Conelia, a trăit o frumoasaă poveste de iubire cu poetul Lucian Blaga.

Se cunosteau din vremea când erau colegi de clasă la Liceul ,,Andrei Şaguna”, din Braşov.Tânără slăbuţă, liniştită, cu ochi vii şi inteligenţi, avea să devină marea iubire a poetului, care, „nu a strivit corola de minuni a lumii”.

Dar adevarata întâlnire s-a petrecut la Viena, unde Lucian Blaga era student, la Facultatea de Filosofie şi Biologie, iar Cornelia era studenta la Facultatea de Medicină.

„În sala de lectură a Bibliotecii Universitare din Viena, cei doi tineri s-au regăsit. Poetul a zărit, în primele rânduri, o persoană care i-a părut cunoscută. O tânără, care asculta foarte atentă, prelegerea unui profesor. O recunoaşte! Un val de bucurie i-a cuprins sufletul: era Cornelia , «ghiocelul negru», cum îi spunea el în liceu. Aşa a început adevărata poveste de iubire. După orele de studiu de la Universitate, luau ceaiul la Kunstelerkafe, iar după concertele la care mergeau amândoi, plimbările prin parcurile Vienei însemnau clipe în care sufletele celor doi indrăgostiţi, se întâlneau. Lucian Blaga scria: «Ne comportam ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O priveam pierdut»”, povesteşte scriitoarea Luciana Ianculescu, care a dus o muncă de documentare pentru a afla povestea de dragoste a lui Lucian Blaga.

Lucian Blaga, în 8 decembrie1918, îi declara Corneliei: ,,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor…Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a piedut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”.

Regizorul Radu Stanca către soţia sa: „Eşti, de acum înainte, înţelesul meu cel mai intim”

Regizorul, dramaturgul, poetul şi eseistul român născut la Sebeş, care a trăit la Cluj şi Sibiu (unde teatru îi poartă numele) îi scria soţiei sale, actriţa Dorina Ghibu, scrisori de dragoste foarte emoţionante atât înainte de căsătorie, cât şi după. Unele au fost publicate într-un număr al revistei clujene Apostrof.

Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeş – d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist şi regizor de teatru român. Teatrul din Sibiu îi poartă numele. El este nepotul medicului Dominic Stanca, cel care a descoperit Băile Someşeni din Cluj-Napoca, unde a creat o mică staţiune balneo-climaterică vizitată şi de englezi în perioada interbelică.

În 1951 se căsătoreşte cu Dorina Ghibu (i se spunea Doti), actriţă de la Teatrul Naţional din Cluj, cu care poartă o avidă corepondenţă atât înainte de căsătorie, cât şi după, în perioadele când era la Sibiu sau Bucureşti.

Scrisorile sunt foarte frumoase, redau atât sentimentele celor doi, cât şi planurile lor de viitor – au fost publicate într-un număr al revistei clujene Apostrof, într-un material amplu semnat de Ion Vârtic.Una dintre scrisori, pe care o redăm fragmentar, a fost trimisă de Radu Stanca pe 6 martie 1951, de la Sibiu, cu câteva zile înainte de căsătorie, scrisoare care este o adevărată declaraţie de dragoste şi un jurământ de iubire.

„Doti, draga mea

Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine. Un singur gând, o singură râvnă: aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare.

Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii. Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Lui voi închina ceea ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc toate puterile inimii idealurilor tale; să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noatre cu harul celei mai dumnezeieşti iubiri.”

O poveste de dragoste trecută prin călimara cu cerneală

Marele ziarist Leon Kalustian şi soţia sa Dora Aronovic au trăit o frumoasă poveste de dragoste marcată de problemele create de regimul comunist. Cei doi s-au căsătorit în 1934 şi au rămas împreună, până la moartea Dorei, în 1983, înfruntând vremurile, Leon Kalustian fiind închis opt ani în puşcăriile comuniste.

Fără doar şi poate, personalităţi din trecutul Focşaniului au trăit frumoase poveşti de iubire care au făcut înconjurul lumii. Din păcate, în fondul arhivistic al judeţului nu s-au păstrat mărturie epistole din vremea când sentimentele erau exprimate profund.

Doar în colecţia personală a lui Ioan Codreanu, nepotul publicistului Leon Kalustian şi totodată legatarul său testamentar, s-a păstrat corespondenţa dintre cunoscutul ziarist şi iubita sa soţie, Dora.

Ioan Codreanu a decis să încredinţeze spre publicare Bibliotecii„Duiliu Zamfirescu”, în premieră absolută, 22 de scrisori ale lui Kalustian adresate Dorei Aronovici, scrise în anii 1932-1933 pe când nu erau căsătoriţi.

„Dora, marea sa dragoste

Deocamdată, în neîncrederea mea, tu, care ştii că nu pot spune nici <>, cutremurat de banalitatea conţinutului niciuneia din clasicile formule ale îndrăgostiţilor, primeşte mărturia dragostei ce ţi-o port”, i se confesează Dorei într-o scrisoare din 1932.

„Ţi-am făgăduit o paranteză. O deschid. Dacă-ţi mai reaminteşti, ştii desigur-fiindcă de spus, am spus-o –că nu am frecventat niciodată femeia cu plăcerile tarifate. Şi nu ştiu din care cine ştie ce motive de tâmp snobism, sau dintr-un sentiment de voită supraevaluare. Nu! Ci pornind de la un raţionament rece, logic, lămuritor. Eu, prin destin, am fost dăruit zbuciumului (…)

„Experienţa îţi dă catehismul cunoaşterii. Şi putinţa selecţiei. A unei selecţii la care poţi rămâne, pentru că ai pus în alegere ochiul cere-a văzut şi care a ştiut să vadă, mintea care, rumegând, a putut apecia. De aceea eu te-am voit aşa cum ţi-am spus că te-am voit. Şi fiindcă am epuizat subiectul parantezei, sunt obligat s-o închid, simultan cu asigurarea dragostei mele ce ţi-o port absolută”, îi scrie Kalustian iubitei sale Dora.

Povestea interzisă de dragoste a marelui filosof Mircea Eliade

În timpul studiilor din India, marele filosof Mircea Eliade a trăit o frumoasă poveste de dragoste interzisă alături de indianca Maitreyi Devi. Forţat să se întoarcă în România, Mircea Eliade se hotărăşte să adune toate scrisorile şi bileţele de dragoste pentru a scrie cunoscutul roman „Maitreyi”, dedicat frumoasei indience.

Mircea Eliade era un student desăvârşit, pasionat şi apreciat, motiv pentru care profesorul Dasgupta i-a propus lui Eliade să se mute în casa sa. În noua locuinţă, studentul a dat nas în nas cu fiica de 16 ani a profesorului, pentru care nu a simţit nicio atracţie la început, după cum recunoaşte chiar în romanul său.

„Mi se părea urâtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară”, fragment din romanul „Maitreyi”.

Cu toate acestea, Eliade a prins drag de frumoasa şi misterioasa Maitreyi cu care a început să se iubească pe ascuns. Pentru a ţine departe de ochii lumii această relaţie, tânărul student a apelat la un şiretlic inedit. Acesta a învăţat-o limba franceză pe fumoasa bengaleză pentru a putea trimite scrisori de dragoste fără a ridica suspiciuni din partea familiei. La rândul ei, Maitreyi l-a învăţat pe Eliade bengaleza.

„Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deşi pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte”. (Fragment din romanul „Maitreyi”)

Plecarea din India

În anul 1931, Eliade este nevoit să se întoarcă în România pentru a începe stagiul militar. Nostalgia, toate momentele petrecute alături de Maitreyi şi sentimentul unei iubiri eşuate l-au determinat pe marele filosof să adune toate materialele pe care la avea, de la corespondenţă, jurnalul zilnic pe care îl ţinea, scrisorile de dragoste şi chiar o fotografie veche, pentru a da viaţa celui mai important roman de dragoste din literatura română.

În 1933, atunci când Eliade avea doar 26 de ani, apare romanul „Maitreyi”, care s-a bucurat de o apreciere din partea publicului şi a criticilor vremii.

Romanul-răspuns

Cu toate acestea, în anul 1971, Maitreyi Devi se întâlneşte cu sanscritologul român Sergiu. Al. George, cel care îi povesteşte pentru prima dată despre romanul care îi poartă numele. Această veste cutremurătoare o determină pe Maitreyi să scrie romanul-răspuns „Dragostea nu moare”, după 42 de ani de la terminarea poveştii de dragoste.

Cartea-răspuns a lui Maitreyi avea să apară în 1974 cu titlul în sanscrită „Na Hanyate” / „Nu moare” şi a fost premiată de Academia de Litere din India. În 1976, a fost tradusă din bengali în engleză, demistificările şi completările lui Maiytreyi având drum liber către cititorii din întreaga lume.

„Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Şi ce, dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele şi continentele care ne despărţeau. Cele două euri ale noastre ar fi redobândit desăvârşirea. Dar pot oare occidentalii să înţeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârşirea iubirii are loc în pat. Totuşi, el ştia, cu siguranţă ştia. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în braţele lui, în chenarul uşii. El îmi şopteşte: Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ţi ating sufletul”. (fragment din cartea „Dragostea nu moare” scrisă de Maitreyi Devi)

Grupaj realizat de corespondenţii „Adevărul“: Cezar Pădurariu, Ramona Găină, Ştefan Both, Anca Sevestre, Florina Pop, Ştefan Borcea, Sînziana Ionescu şi Bogdan Păvăloi.

Publicat în Без рубрики | 1 comentariu

Adevăratul Eminescu

„Luceafărul poeziei româneşti“ sau „poetul nepereche“. Aşa a fost numit, de-a lungul vremii, Mihai Eminescu (1850 – 1889), cel care a stârnit o adevărată revoluţie în literatura română. Acum, la 125 de ani de la moartea sa, există centre de studii eminesciene, dar şi profesia de eminescolog. Amorurile sale, ca şi picanteriile vieţii boeme au fost, de asemenea, subiectul unor ample polemici în mediul public, încă din timpul vieţii poetului.

Eminescu a fost aproape sanctificat. Dincolo de efervescenţa creată de opera şi de viaţa lui, în spatele geniului s-a ascuns omul, adevăratul Mihai Eminescu, cel care s-a lăsat cunoscut cu adevărat doar de apropiaţi. Istoricii, dar şi pasionaţii de literatură din Botoşani au făcut o incursiune în spatele imaginii Luceafărului, pe care istoria literaturii, dar şi presa de scandal au scos-o la vedere de-a lungul vremurilor. Şi, totuşi, cum era cu adevărat Mihai Eminescu?

„Era izbitor de frumos. Chipul lui ne minuna“

„Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, îşi începe discursul, pentru „Adevărul”, Gheorghe Median, un istoric botoşănean care a cercetat, ani la rând, numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet.

În opinia istoricului, Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui Eminescu, Mihai Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să susţină această părere. „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“.

Despre imaginea Luceafărului, dincolo de singurele fotografii cunoscute, apare şi o descriere a unui bun prieten a lui Eminescu, fost coleg de clasă la şcoala din Cernăuţi, şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli. „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea”, spune Ştefanelli în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”.

„Avea o voce de aur, îi acompania pe lăutari”

Istoricul botoşănean Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median.

Despre vocea lui Eminescu a rămas de pomină o întâmplare povestită chiar de lăutari. Este vorba despre celebrul bard botoşănean din secolul al XIX-lea, Toma Micheru (n.r. – Toma Micheri, aşa cum se prezenta public lăutarul). Acesta spune că a fost dat gata de vocea poetului, la o petrecere. Lăutarul, împreună cu Eminescu, care avea atunci 25 de ani şi venise la Botoşani pentru o vară, au petrecut o noapte într-o cameră a fostului hotel Moldavia din oraş. Alături de ei au mai fost şi sora lui Micheri, frumoasa Nataliţa, dar şi bogatul armean Adronic Ţăranu.

Eminescu ar fi cântat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răguşească, Toma Micheri exprimându-şi regretul că este poet şi nu cântăreţ. Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cânta uşor şi pe stradă. „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, spune Mavrodin (n.r. – mărturie preluată din acelaşi articol publicat în ziarul „Ştirea”, în 1929), de întorcea toată lumea capul”, susţine scriitoarea Lucia Olaru Nenati, din Botoşani, expertă în opera şi viaţa lui Eminescu.

Scriitoarea Lucia Olaru Nenati a explicat, pentru „Adevărul”: „Sunt cercetări pe care le-am făcut personal şi care reprezintă obiectul unor lucrări cu adevărat ştiinţifice privind muzicalitate poeziei lui Eminescu şi mai ales modul special în care poetul înţelegea muzica. Era un meloman, iubea muzica şi ştia să o asculte. Avea şi o voce de aur. Contemporanii lui spun că îţi dădeai cămaşa de pe tine numai să îl auzi cântând. În lucrarea mea privind această calitate a lui Eminescu am ataşat şi 11 bucăţi muzicale cântate de Eminescu. A fost un efort extraordinar de documentare, dar am reuşit. Printre bucăţile lui muzicale preferate erau melodii din folclorul tradiţional, foarte vechi. Piesa lui favorită era Barbu Lăutarul şi o doină. Din păcate nu ştim care doină”.

„Îi plăcea să piardă nopţile şi să fumeze”

„Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societatea. Avea duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi”, a spus, pentru „Adevărul”, Lucia Olaru Nenati.

Totodată, Eminescu, din ceea ce spun contemporanii săi, avea doar un singur viciu major, fumatul. „S-a dus vestea că era băutor. Paradoxal pentru cei care şi-au format imaginea asta cu petrecerile lui Eminescu, poetul nu era un băutor înrăit. Bea puţin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma ţigară după ţigară şi bea cafele”, precizează Median.

Spusele istoricului botoşănean sunt confirmate şi de fostul coleg de la Viena al poetului, Ştefanelli, care povestea în scrierile sale că lui Eminescu, îi plăcea să „vorbească” băutura. „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre şi fuma mult”, precizează Ştefanelli. Totodată contemporanii îşi aduc aminte de Eminescu ca de un personaj glumeţ cu cei apropiaţi. „Mi-a vândut pantalonii şi m-a lăsat doar în lenjerie când m-am trezit dimineaţa”, spune Ştefanelli. Tot fostul coleg al poetului mărturiseşte că Eminescu era glumeţ şi cu femeile, pe care le atrăgea ca un magnet. „Le vorbea dulce, le făcea complimente şi, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor. Câştiga uşor simpatia damelor”, spunea acelaşi Ştefanelli.

Un patriot adevărat: „Trăiască naţia!”

Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!». De altfel era un personaj şi cu un umor fin”, spune istoricul Gheorghe Median. Totodată, apropiaţii poetului povesteau că Eminescu avea şi un tic verbal. Ştefanelli spune că, de când l-a cunoscut, de elev, obişnuia să folosească mereu expresia „pur şi simplu”, aproape în orice context. Totodată se spune că Eminescu nu obişnuia să înjure. Nici măcar când se ameţea de la băutură. Singura lui înjurătură ar fi fost „Tu-i neamul nevoii!”.

Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!». De altfel era un personaj şi cu un umor fin.

Sindromul bipolar îl ajuta la creaţie

Dincolo de amabilitate şi de glasul său de aur, se pare că, după vârsta de 25 de ani, poetul a început să se confrunte cu proprii demoni. Focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufleteşti au făcut ca poetul să capete o tulburare psihică gravă: sindrom maniaco-depresiv. Diagnosticul este susţinut de un medic psihiatru din Botoşani, doctor în medicină, care s-a aplecat, din pasiune pentru poezia lui Eminescu, şi asupra problemelor sale de sănătate.

„Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, a explicat, pentru „Adevărul” doctorul Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani.

Medicul botoşănean spune că Eminescu se comporta ciudat în diferitele stadii ale bolii. „Propriu-zis, creaţia lui poetică se desfăşura în episoadele lui depresive. Era trist, era adâncit în tristeţe. Atunci reuşea să se descarce cel mai bine în literatură. Sufletul lui era deosebit de încărcat de tristeţe în acele episoade. Este ca şi cum ar fi ajuns pe marginea prăpastiei. În acele perioade se pare că se şi însingura, nu comunica. În contrast, în momentele de manie, Eminescu se comporta exuberant. Se îmbrăca multicolor, dorea să şocheze, îşi atârna medalii de haine. Se spune că, în episoadele de manie, fugeau şi prostituatele de Eminescu, atât era de exuberant, vorbea extrem de vulgar”, spune medicul botoşănean.

Totodată, din punctul de vedere al psihiatrului Nicolae Vlad, poetul nu a primit nici tratamentul adecvat. „Nu erau tratamente eficiente în acea perioadă. Şi medicii vienezi la care a fost dus au confirmat acest diagnostic. În România era băgat în butoaie cu apă rece, atunci când stările se agravau”, mai spune Nicolae Vlad. De altfel, şi medicul neuropatolog Ovidiu Vuia de la Bucureşti, într-un studiu dedicat bolii şi morţii lui Eminescu, confirmă diagnosticul de sindrom maniaco-depresiv şi condamnă tratamentul cu mercur pe care medicii i l-au aplicat poetului, pentru sifilis.

Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma. Doctorul Nicolae Vlad fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani

Lacul cu nuferi, o invenţie a comuniştilor

Oameni de cultură din Botoşani, care au studiat în detaliu opera lui Eminescu, au argumente solide pentru o altă teorie din categoria „mituri spulberate despre poetul nepereche“. Ei susţin că nu lacul cu nuferi din pădurea de la Ipoteşti a fost, de fapt, sursa de inspiraţie a poetului pentru cele mai celebre creaţii ale sale. Adevăratul lac unde Eminescu îşi căuta liniştea ar fi situat la opt kilometri de oraşul Botoşani şi foarte aproape de casa căminarului Eminovici, tatăl lui Eminescu, de la Ipoteşti. Balta din apropiere de Cucorăni, cum este întâlnită ca denumire în memorialistică, este de fapt astăzi iazul Loeşti, un luciu de apă aflat în proprietate privată, frecventat de pescari.

Iazul Loeşti,adevăratul ”lac al lui Eminescu”

„Lacul din pădurea de la Ipoteşti n-are legătură cu peregrinările lui Eminescu. Probabil a trecut şi pe acolo, sunt multe locuri legate de Eminescu în Botoşani. Dar, ca loc de relaxare şi inspiraţie poetică, Eminescu alegea actualul iaz Loeşti, puţin mai la vale de cel prezentat în mod tradiţional turiştilor ca fiind lacul lui Eminescu. Acest iaz este descris în multe mărturii ale cunoscuţilor poetului“, spune scriitorul Gellu Dorian, referent de specialitate la sectorul Literatură -Teatru al Centrului Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare Botoşani.

Când venea Mihai vara, în vacanţă de la Wienna, mergeam amândoi la vânătoare de raţe la un iaz de pe moşia Cucoreni, el cu puşca pe care o luase tata la moartea lui Iuraşcu şi eu cu una mai mică, pe care o avea tata de la Balş. Fragment din scrisoarea trimisă de Matei Eminovici prietenului său, Corneliu Botez

Spusele scriitorului botoşănean sunt întărite de documente. Este vorba, în primul rând, despre o scrisoare a lui Matei Eminovici, fratele lui Eminescu, adresată, în 1909, prietenului său, Corneliu Botez. În document este descrisă cu nostalgie o vânătoare de raţe organizată de Matei cu fratele său mai mare, Mihai, pe iazul Loeşti. „Când venea Mihai vara, în vacanţă de la Wienna, mergeam amândoi la vânătoare de raţe la un iaz de pe moşia Cucoreni, el cu puşca pe care o luase tata la moartea lui Iuraşcu şi eu cu una mai mică, pe care o avea tata de la Balş“, se arată în cuprinsul scrisorii trimise de Matei Eminovici prietenului său.

„Vedea zâne albe cu păr de aur roş“

Tot fratele marelui poet arată că iazul de la Loeşti era adevărata sursă de inspiraţie pentru poet, spunând în aceeaşi scrisoare către Corneliu Botez că acolo lângă iaz, sub sălcii, Eminescu „vedea zâne albe cu părul de aur roş“. Totodată, istoricii identifică în poezia lui Eminescu trăsături ale peisajului din zona Loeşti.

”Sunt poezii unde se vede că se inspira din natura locului. Şi în «Luceafărul» sunt pasaje, cosmogoniile fiindu-i inspirate şi de cerul larg de deasupra lacului, plin de stele“, spune istoricul Gheorghe Median. Una dintre poeziile inspirate de iazul Loeşti, ar fi „Din străinătate“, unde poetul declamă: „Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară /Scăldată în cristalul pârăului de-argint“.

Iazul Loeşti, format dintr-un afluent al pârâului Dresleuca, se întinde pe 12 hectare şi aparţine astăzi fostului şef al Poliţiei Rutiere din Botoşani, Dumitru Zmău. Poliţistul a reuşit să-l cumpere de la urmaşii familiei Goilav, cărora le-a fost retrocedat după 1995. „Sunt un om norocos că deţin acest iaz. Am citit mai multe documente unde se arată că Eminescu venea aici să se scalde şi să se relaxeze. Îl curăţ doar, nu intervin să modific peisajul. Încerc să-l las aşa cum era pe vremea lui Eminescu“, spune Dumitru Zmău.

Iazul de la Loeşti a fost uitat în regimul comunist. Făcând parte din moşia boierilor Goilav, trecută în fondul CAP, lacul lui Eminescu a devenit loc de adăpat vitele. Diriguitorii comunişti au considerat că pot vinde mai bine povestea lacului cu nuferi din pădure, împrejurul căruia au fost amenajate drumuri şi alei. Lacul de la Ipoteşti, aflat încă în proprietatea statului, este lăsat în paragină şi s-a umplut de gunoaie.

Psihiatrul mutat la Botoşani din dragoste pentru Eminescu

Medicul psihiatru Nicolae Vlad este considerat unul dintre cei mai buni specialişti din Botoşani. S-a născut pe 19 aprilie 1946 în localitatea prahoveană Valea Doamnei, dar a profesat peste trei decenii în Moldova, alegând expres Botoşaniul. După absolvirea Facultăţii de Medicină din Iaşi, cu specializarea Psihiatrie, Nicolae Vlad a cerut insistent să fie detaşat la Botoşani. Medicul a dorit să lucreze şi să trăiască în oraşul unde s-a născut şi a trăit Mihai Eminescu.

„I-am iubit poezia de mic. Ştiam pe de rost mare parte din creaţia lui. Mă fascina şi încă mă fascinează acest geniu al literaturii. Voiam neapărat să trăiesc unde a trăit el“, spune acum psihiatrul Nicolae Vlad. Medicul care s-a remarcat în psihiatrie la Botoşani, reuşind să obţină doctoratul în domeniu şi să publice peste 60 de lucrări şi articole de specialitate, s-a făcut cunoscut şi în literatură, publicând deja trei volume de poezii, inspirat spune el, de locurile natale ale lui Eminescu.

Publicat în Без рубрики | 1 comentariu

Ne face neamul de rîs

Întotdeauna m-au fascinat proverbele românești. Și am încercat adeseori să descifrez miezul, esența, motivația și etimologia lor.

Chiar dacă știam că „Deșteptul promite și prostul crede”, tot i-am votat „pe ai noștri”, de teamă să nu nimerim iarăși în labele ursului. Acum, urmăresc vânzoleala politică de la noi, discuțiile în baza „algoritmului politic” și mă minunez de altruismul manifestat de politicieni: toți mor de grija poporului. Chiar și cei din opoziție. Cum să nu îți aduci aminte de proverbul „Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”.

Ei bine, recunosc, „nimeni nu s-a născut înțelept, dar mulți au murit proști”. Și dacă l-ai întreba pe un moldovean de ce suntem săraci, ți-ar răspunde: fiindcă suntem proști. Dar de ce suntem proști? Fiindcă suntem săraci. În fine, proverbul spune că „Nimeni nu s-a-mbogățit pe muncă cinstită”. Înseamnă că cei care s-au îmbogățit nu sunt hoți, ci deștepți! Oricum, „Mama proștilor e mereu gravidă”.

Un alt proverb spune: „Să nu scuipi în fântâna din care bei apă”. Mă gândesc la cei care luptă împotriva acestui stat (moldoveni fiind), în favoarea altui stat, care ne-a asuprit decenii la rând. Înțeleg că „Banul face din om neom”, că „Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”, dar „Când ai intrat în rahat până la nas, ține-ți gura închisă”. Nu, că el, după ce i-a mințit, declară sus și tare că îi poate apăra pe toți moldovenii care vor să muncească în Rusia, pe fiecare în parte, doar să i se adreseze individual.

Se mai zice că țiganul, când s-a văzut împărat, întâi pe taică-său l-a spânzurat. Slavă Domnului că nu e și cazul nostru, că acesta nu a ajuns atât de sus. Dar cât p-aici. Îmi spune un cunoscut că era odată într-un sat din zona codrilor un țigan fierar. Bun român, de altfel, dar avea un nume cu care îi era rușine: Fâsu îi zicea.

Și se roagă țiganul acela de preot să-i schimbe numele, că îi este rușine să poarte porecla unui strămoș de-al său. Popa, ori că era beat, ori că nu a fost prea inspirat, i-a zis: de azi înainte, ai să fii Nodod. Trei generații de nododi au crescut de atunci, din care până la urmă tot un fâs de politician a ieșit, care ne face neamul de râs.

Publicat în Без рубрики | Lasă un comentariu

Mircea Eliade despre Eminescu

După rezistenţele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atâtea culmi şi atâtea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.
Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.
El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.
Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.

Mircea Eliade

Paris, septembrie 1949

Publicat în Без рубрики | Lasă un comentariu

Sănătate prin muzică

Efectele muzicii asupra oamenilor nu se rezumă doar la plăcerea de a savura frumusețea acestei arte.
Cercetatorii au descoperit ca muzica are numeroase beneficii pentru sanatate in general, de la ameliorarea durerilor fizice, pana la imbunatirea memoriei.
Tot muzica poate schimba radical starea de spirit si poate creste randamentul concentrarii, eliberand totodata organismul de efectele nocive ale stresului.
Ascultarea unei melodii preferate si interpretarea proprie a unui cantec pot avea efecte reale asupra mai multor regiuni cerebrale, printre care se numara si cele responsabile cu memoria si simtul vazului.
Un studiu Canadian a demonstrat ca exista o relatie cauzala intre muzica si sistemul de recompensa, o parte centrala a creierului care reactioneaza la stimuli pozitivi (asa cum sunt hrana, lumina, sexul etc.) si incurajeaza adoptarea de comportamente care conduc la instalarea unei stari de bine.
Printre cele mai importante beneficii ale muzicii pentru sanatate se numără:

– Eliberarea de stres. O teza doctorala prezentata in cadrul Universitatii din Gothenburg arata ca ascultarea muzicii in fiecare zi este o metoda eficienta de reducere a nivelului de stres. Lucrarea se bazeaza pe descoperirile a doua studii care au demonstrat ca melomanii prezinta cele mai multe emotii pozitive. Pentru o eliberare de stres reala, se recomanda ascultatea genului muzical preferat (intrucat nu toti oamenii reactioneaza emotional la fel la acelasi tip de muzica).

– Calmarea creierului in timpul unei operatii. O cercetare condusa de oamenii de stiinta ai Clinicii din Cleveland sustin ca pacientii care asculta muzica ritmica sunt mai linistiti atunci cand sunt supusi unei interventii chirurgicale. Muzica actioneaza, in acest caz, ca un calmant fara efecte secundare.

– Imbunatatirea acuitatii auzului. Un studiu derulat in anul 2011 pe un esantion de 163 de persoane (dintre care 74 muzicieni) releva faptul ca persoanele care au contact frecvent cu muzica au un auz mai fin si sunt capabile sa distinga mai bine diversele sunete din mediul inconjurator.

– Mentinerea sanatatii cardiace. Cercetatorii Universitatii din Maryland au descoperit o legatura certa intre ascultarea muzicii si sanatatea cardiaca. Muzica vesela si ritmata stimuleaza procesul de dilatatie a vaselor de sange de la nivelul aparatului cardiac, facilitand buna circulatie a sangelui catre inima. Procentual, diametrul vaselor sanguine creste cu pana la 26% atunci cand o persoana asculta o melodie veselă.

– Ameliorarea durerilor. Oamenii de stiinta de la Universitatea din Utah, SUA, au demonstrat experimental ca muzica este o sursa excelenta de distragere a atentiei de la durerea fizica resimtita. Astfel, oamenii care asculta o melodie buna simt durerile la o intensitate mai mica. Studiul a fost efectuat pe un esantion de 143 de persoane, iar rezultatele au aratat ca toti participantii concentrati pe o anumita linie melodica au simtit mai putin intens impulsurile electrice generate de electrozi de mici dimensiuni atasati de buricul degetelor.

– Imbunatatirea memoriei. Psihologii Universitatii Chineze din Hong Kong sustin teoria conform careia copiii care iau cursuri muzicale asimileaza mai usor materia predata la scoala, obtin rezultate mai bune la teste si au o memorie verbala superioara, comparativ cu elevii care nu desfasoara nicio activitate muzicala.

– Prevenirea imbatranirii premature a creierului. Contactul constant cu muzica poate fi de ajutor in protectia randamentului cerebral odata cu inaintarea in varsta. Cercetatorii Universitatii din Kansas, SUA, au descoperit ca varstinicii care au primit o educatie muzicala la un moment dat in viata sunt cei care isi mentin cel mai bine randamentul functiilor cognitive.

– Prevenirea respingerii transplantului cardiac. Acest beneficiu s-a dovedit a fi real, momentan, doar in cazul cobailor de laborator. Cercetatorii japonezi au descoperit ca expunerea soarecilor la anumite genuri muzicale contribuie la prelungirea longevitatii dupa o operatie de transplant de cord. Cobaii au fost expusi mai multor genuri muzicale, de la Mozart si Verdi, pana la muzica moderna. Cele mai bune rezultate au fost observate in cadrul expunerii la muzica clasica.

– Imbunatatirea recuperarii dupa un accident vascular cerebral. Oamenii de stiinta finlandezi sustin ca ascultarea muzicii imediat dupa producerea unui atac cerebral poate ajuta la o recuperare mai buna a pacientilor. Studiul publicat in jurnalul Brain in anul 2008 arata ca muzica poate contribui la imbunatatirea memoriei verbale si a atentiei in randul bolnavilor care au suferit un atac vascular cerebral.

– Reducerea nivelului de anxietate. Muzica de calitate poate fi un bun substitul al masajelor de relaxare in lupta cu nivelul ridicat de anxietate. Un studiu publicat in jurnalul Depresie si Anxietate spune ca pacientii care au beneficiat de 10 ore de masaje de relaxare au prezentat aceleasi simptome ale eliberarii de anxietate, precum persoanele si-au tratat nelinistea ascultand muzica preferata.

– Mentinerea echilibrului emotional in tratarea cancerului. Oamenii de stiinta de la Universitatea Drexel evidentiaza un alt beneficiu potential al muzicii combaterea anxietatii resimtite de bolnavii de cancer in timpul tratamentului. Un studiu la care au participat 1891 de suferinzi arata ca pacientii care s-au refugiat in muzica de la aflarea diagnosticului nu doar ca au prezentat un nivel inferior de stres, ci si o presiune arteriala mai buna si o stare de spirit mai pozitiva.

– Inducerea starii de buna-dispozitie. Cercetatorii Universitatii McGill din Montreal au demonstrat, experimental, ca ascultarea unei melodii placute stimuleaza secretia de hormoni ai placerii, precum dopamina, care influenteaza major starea de spirit. Astfel, unele persoane isi pot creste nivelul de energie intr-o zi dificila cu ajutorul muzicii, pe cand altele pot folosi aceasta arta pentru a se elibera de emotiile negative. Procesele cerebrale sunt foarte complicate, iar elementele care le influenteaza nu sunt inca descoperite in totalitate – cu toate acestea, muzica este cu siguranta un stimulent important pentru mesajele transmise de creier intregului organism.

Publicat în Без рубрики | Lasă un comentariu

Cea mai relaxantă piesă din lume

O piesă ce aparține formației britanice Marconi Union a fost desemnată cea mai relaxanta melodie din lume, beneficiile ei terapeutice fiind demonstrate stiintific.

Melodia se numeste „Weightless”, iar efectele ei au fost analizate in cadrul unei cercetari la care au participat 40 de femei, anunta Daily Mail.

Studiul efectuat de specialistii de la Institutul Mindlab in 2011 a aratat ca aceasta melodie are adevarate efecte terapuetice in cazul oamenilor. Astfel, poate normaliza ritmul cardiac si tensiunea si reduce nivelul cortizolului, hormonul stresului.

In cadrul cercetarii s-a constatat ca melodia „Weightless” este mai relaxanta decat alte piese precum cele apartinand unor muzicieni precum Enya, Mozart sau Coldplay.

Melodia a fost cu 11% mai relaxanta decat orice alta melodie analizata. In cadrul studiului, celor 40 de femei li s-au atasat senzori si li s-au dat teste dificile de rezolvat, pentru a le induce starea de stres.

Piesa are o durata de opt minute si a fost creata de grupul Marconi Union in colaborare cu Academia Britanica de Terapie prin Sunet.

Iata topul melodiilor cu efecte terapeutice:
1. „Weightless” – Marconi Union
2. „Electra” – Airstream
3. „Mellomaniac” – DJ Shah
4. „Watermark” – Enya
5. „Strawberry Swing” – Coldplay
6. „Please Don’t Go” – Barcelona
7. „Pure Shores” – All Saints
8. „Someone Like You” – Adele
9. „Canzonetta Sull’aria” – Mozart
10. „We Can Fly” – Cafe del Mar.

Publicat în Без рубрики | Lasă un comentariu